Locuirea informală în România
În România există cel puțin 64.000 de familii, respectiv peste 200.000 cetățeni români care locuiesc în așezări informale, la periferia satelor și orașelor

Această estimare este rezultatul unui studiu derulat de Ministerul Dezvoltării Regionale în 2014, având o rată de răspuns de doar 53% raportat la numărul total de localități urbane și rurale din România, deci în realitate numărul de familii afectat poate fi mult mai mare. Potrivit acestui studiu, 38,7% dintre localitățile respondente au declarat că includ cel puțin o așezare informală.

Ce sunt așezările informale?




Potrivit Legii nr. 151/2019, așezările informale sunt „grupări de minimum 3 unităţi destinate locuirii dezvoltate spontan, ocupate de persoane sau familii care fac parte din grupuri vulnerabile definite conform Legii asistenţei sociale nr. 292/2011, cu modificările şi completările ulterioare, şi care nu au niciun drept asupra imobilelor pe care le ocupă. Aşezările informale sunt situate de obicei la periferia localităţilor urbane sau rurale, cuprind locuinţe improvizate, realizate din materiale recuperate, şi/sau locuinţe realizate din materiale de construcţii convenţionale, iar prin localizarea şi caracteristicile sociodemografice generează excluziune, segregare şi marginalizare socială. Prin situarea în zone de risc natural (alunecări de teren, inundaţii), biologic (gropi de gunoi, depozite de deşeuri, situri contaminate şi altele asemenea) sau antropic (zone de siguranţă sau zone de protecţie ale obiectivelor Seveso, ale infrastructurilor tehnico-edilitare şi altele asemenea), unele aşezări informale pun în pericol siguranţa şi sănătatea locuitorilor lor.

Cum au apărut?

Fenomenul nu este recent în România, este un fenomen care a început, sau care s-a accentuat începând cu anii ‘50 și a care a continuat să se extindă în absența legislației și resurselor adecvate pentru planificare, inclusiv din ultimii 10 ani. Similar contextului din alte țări din Europa Centrală și de Est, așezările informale s-au propagat în contextul trecerii abrupte de la economii planificate la economii de piață, ceea ce a creat un vid legislativ și o decredibilizare a „planificării” în sine, ca proces de organizare a vieții în comunități.


Factori istorici

Principalul factor care a determinat apariția primelor nuclee de așezări informale este de ordin istoric și este legat de sedentarizarea forțată a romilor în perioada comunistă, începând cu 1948. De asemenea, odată cu politica de sistematizare forțată a satelor, romii au fost mutați de multe ori în imobile la marginea orașelor și satelor, în special în zonele sărăcăcioase din orașe sau în așezările de tip semiurban din zonele agricole. Acest lucru face ca multe din așezările informale din România să fie deja vechi de câteva zeci de ani, cu familii stabilite acolo de câteva generații și o comunitate care a crescut gradual, în timp.





Factori socio-economici


Factorii socio-economici care au contribuit la apariția și răspândirea acestui fenomen sunt legați de urbanizarea rapidă și sistematizarea forțată a teritoriului din perioada 1950-1975, mobilitatea rezidențială pe care acestea au provocat-o, restructurarea post-socialistă a economiei naționale, care a condus la accentuarea stării de sărăcie și excluziune socială, precum și accesul redus la locuințe pentru categoriile defavorizate după 1990. La aceste lucruri se adaugă un sistem de planificare teritorială deficitar, dar și lipsa unor instrumente adecvate de administrare a terenurilor. Numeroase forme de locuire informală sunt rezultatul procesului de sărăcire și marginalizare socială și economică a numeroase grupuri, în contextul schimbărilor economice pe care România le-a traversat în ultimele decenii, pentru ocupanții lor aceste adăposturi fiind locuri de refugiu în absența resurselor și opțiunilor.




Factori politici și legislativi


După abrogarea legii privind sistematizarea teritoriului în 1990, dezvoltarea localităților s-a realizat până în 2001 fără un cadru legal privind amenajarea teritoriului, iar reglementările ulterioare au făcut dificilă includerea teritoriilor care cuprindeau așezări informale în intravilanul localităților adiacente. Acest lucru a făcut ca multe din așezările informale să se extindă în continuare în absența unor reglementări urbanistice, fără autorizații de construire sau chiar în zone de risc biologic sau natural, ceea ce face și mai dificilă identificarea unor soluții tehnice și juridice pentru aceste așezări în prezent. De asemenea, la acest lucru a contribuit ignorarea acestor zone de-a lungul timpului de către autorități și de elaboratorii documentațiilor de urbanism realizate pe teritoriile care cuprind așezări informale, cât și absența acestui subiect de pe agenda publică și politică. Soluțiile legislative adoptate până în prezent au abordat această problemă sectorial, fără o înțelegere a realității teritoriale în ansamblu și fără o analiză atentă a potențialelor urmări a unora dintre măsuri. Întârzierea recunoașterii juridice și urbanistice a așezărilor informale a condus la agravarea situațiilor din interiorul lor, deoarece în ultimul deceniu, în contextul ieftinirii materialelor de construcție și a creșterii veniturilor locuitorilor, majoritatea caselor vechi realizate din chirpici sau a adăposturilor din materiale recuparate au fost reconstruite, devenind case de zid cu fundație din beton. În plus, neînscrierea acestor zone de locuit în intravilan au făcut imposibile realizarea lucrărilor de infrastructură (pietruire sau asfaltare drumuri, acces apă, canalizare și iluminat public).



“În România fenomenul locuirii informale este semnificativ atât prin numărul oamenilor afectați cât mai ales datorită lipsei de reacție din ultimii 25 de ani – atât din partea autorităților centrale cât și la nivelul comunităților, acolo unde se pot lua măsuri de soluționare a cazurilor individuale sau colective. Există mai multe tipologii ale excluderii care au dus și duc încă la locuire informală atât în mediul urban cât și in cel rural, în România, cu consecințe grave asupra drepturilor de bază ale oamenilor.”


—Prof. Dr. Sasha Tsenkova

În cadrul conferinței internaționale Soluții pentru așezările informale din România din 6 iulie 2018 de la București.




Care sunt probleme asociate acestui fenomen?


Deși așezările informale sunt, în general, percepute ca fiind o problemă legată strict de locuire, e important de menționat că sunt numeroase alte probleme asociate acestora, cum ar fi: lipsa documentelor de identitate; lipsa accesului la infrastructură; lipsa accesului la servicii sociale; supraaglomerarea sau faptul că fenomenul ia amploare pe zi ce trece.

Conform legislației actuale, în lipsa actelor locative (de proprietate, de chirie sau de luare în spațiu), o persoană nu poate obține decât un act de identitate provizoriu, cu termen de valabilitate de maximum 1 an, termen după care acesta trebuie reînnoit.

Consecințele pentru cei care nu au acte de identitate sunt grave: în lipsa actelor de identitate crește riscul de excluziune socială, iar orice relaționare cu autoritățile publice devine foarte dificilă, din cauză că cetățenii sunt repartizați în interacțiunile cu diverse autorități publice locale în funcție de adresa din buletin.




În plus, datorită faptului că multe așezări informale sunt situate în extravilan, și prin urmare, nu sunt incluse în planurile urbanistice generale și zonale, accesul la infrastructura publică este îngreunat și, de multe ori absent: autoritățile nu au instrumente prin care să dovedească necesitatea extinderii infrastructurii rutiere, de apă, canalizare etc., iar persoanele aflate într-o astfel de situație nu au niciun fel de document prin care își pot solicita respectarea drepturilor. Accesul la electricitate este de asemenea foarte dificil, deoarece orice contract cu furnizorii de energie electrică necesită ca parte din documentație un act de posesie.

Persoanele din așezări informale nu se pot angaja legal și nu pot încheia niciun fel de contracte formale, fapt care îi lasă fără protecție adecvată împotriva abuzurilor. În plus, persoanele care nu pot obține acte de identitate nu vor beneficia de niciun fel de serviciu social (asistență socială, educație, asistență medicală), cu excepția asistenței medicale de urgență. Accesul restrâns la servicii sociale nu face decât să înrăutățească situația acestor persoane, care de multe ori trăiesc în situații de supraaglomerare, ceea ce duce la creșterea riscului de îmbolnăvire și/sau accidentare. Conform statisticilor europene, România are cea mai mare rată de supraaglomerare din Europa (48,8% față de 23,7% în Lituania sau 2,4% în Cipru) și se află pe primul loc în ceea ce privește deprivarea severă de locuire (DSL) – o măsură de comparare în privința condițiilor de locuit precare


Ce se poate face?

Rapoartele și recomandările ce trec în revistă tipologii de acțiuni cu privire la atenuare fenomenului
locuirii informale indică două principale fronturi de lucru:

1.

investiții în a furniza infrastructură și servicii celor ce locuiesc în așezări informale, pentru a crește calitatea vieții acestora și a scădea riscurile asupra sănătății și siguranței (eg. acces la apă și canalizare, infrastructură de drumuri, securizarea și regularizarea malurilor apelor, colectarea deșeurilor ș.a.). Aceste măsuri se descriu în literatura de specialitate sub termenul de „slum upgrading”, desemnând cu precădere măsuri de modernizare a infrastructurii;

2.

programe de „formalizare” ce presupun eliminarea stării de informalitate a ocupării terenului și a construcției prin sprijin în acordarea de titluri de proprietate, autorizarea construcțiilor ș.a. Acest tip de măsuri au rolul de a crește siguranța ocupării, de a permite obținerea actelor de identitate și accesarea de servicii, de a permite impozitarea, evaluarea, comercializarea și asigurarea proprietății ș.a. Teoretic, procesul de formalizare ar presupune și corectarea planificării urbanistice a zonei prin eliminarea construcțiilor non-conforme sau situate în zone nesigure, extinderea tramei stradale pentru a permite accesul în condiții de siguranță ș.a. acțiuni care în practică implică probabil cele mai mari dificultăți de implementare.


Cele mai comune măsuri de politică publică utilizate în abordarea problemelor urbane asociate așezărilor informale în regiunea UNECE:

    1. Formalizare și legalizare
    2. Regularizare și modernizare
    3. Relocare și realocare
    4. Sisteme alternative de locuințe pentru așezările informale

—Sursa: UNECE, 2016

Pagina 33

Reglementarea așezărilor informale este un prim pas pentru incluziunea acestor comunități, din perspectiva accesului egal la drepturi și a exercitării responsabilităților cetățenești

Având siguranța ocupării, acces la infrastructură și servicii, posibilitatea de a își face buletin permanent, se pot angaja, pot plăti impozite, pot accesa programe publice de formare, se pot angaja în economia formală și pot asigura viitoarelor generații condiții mai bune de viață și șansa unui viitor mai bun.

Siguranța deținerii unei locuințe și condițiile de locuire adecvate stau la baza întregului proces de incluziune socială a acestor comunități, așa cum la nivel internațional deja este consacrat principiul housing first (mai întâi locuința) și programele de incluziune bazate în primul rând pe asigurarea unei locuințe care să conducă la re-integrarea cetățenilor în societate.

Ghiduri de acțiune pentru reglementarea așezărilor informale dedicate autorităților publice locale și comunităților care locuiesc în așezări informale sunt disponibile aici.


Vezi ghidurile

Dacă aveți informații despre existența unor așezări informale în România, vă rugăm să completați acest formular. Cunoașterea aprofundată a scării și efectelor problemei este primul pas pentru identificarea soluțiilor adecvate.


Completează formularul


Puteți găsi mai multe informații despre locuirea informală în România în secțiunea de Resurse sau aici .

Dacă aveți întrebări suplimentare despre acest fenomen sau alte informații care ar putea ajuta la clarificarea aspectelor menționate mai sus, vă rugăm nu ezitați să ne scrieți .

Resurse

Raportul de cercetare în România

Contactează-ne